Despre venerabilul Áron Márton episcop de Transilvania s‑a scris deja mult: istorici, arhiviști, teologi și contemporani au consemnat evenimentele vieții sale în cărți, studii și volume documentare. Bogăția și diversitatea literaturii dedicate lui arată, în sine, ce personalitate excepțională a fost pentru Transilvania secolului XX și pentru Biserica Catolică din țara noastră. Totuși, există amintiri care nu se găsesc nicăieri altundeva decât în inima celor care l‑au întâlnit personal.
Această retrospectivă, realizată cu ocazia Anului Comemorativ Áron Márton, (ce a fost proclamat în ziua de 18 februarie a.c., fiind adoptat de Camera Deputaților prin proiect de lege, care trecuse în prealabil și prin Senat, prin care anul 2026 este declarat „Anul episcop Márton Áron“, marcând împlinirea a 130 de ani de la nașterea episcopului“), nu își propune să îmbogățească datele istorice și nici să ofere un nou capitol la monografiile existente. Mai degrabă dorește să păstreze acea moștenire personală pe care doar memoria omului o poate purta: căldura unei strângeri de mână, privirea încurajatoare, greutatea unui cuvânt, forța unei întâlniri care marchează o viață.
Fiecare amintire este unică, și arată cum a continuat să trăiască figura episcopului Áron Márton în sufletele celor care l‑au cunoscut îndeaproape. Cum i‑a influențat, ce au învățat de la el, ce fel de om a fost pentru ei. Și cum îl păstrează astăzi în memorie, după decenii, cu respect, recunoștință și iubire. Fără aceste mărturii personale memoria noastră comună ar fi mai săracă.

Retrospectivă cu pr. Gjuka (Gheorghe) Augustinov, canonic, paroh al Parohiei Personale Bulgare din Timișoara.

Pr. Gjuka (Gheorghe) Augustinov s-a năsut în Colonia Bulgară, în 25 august 1939. După absolvirea Institutului Teologic din Alba Iulia a fost hirotonit preot la data de 21 aprilie 1963 de către episcopul Áron Márton. A fost numit capelan la Dudeștii Vechi, iar mai târziu paroh la Breștea, unde a slujit Biserica și credincioșii timp de aproape treizeci de ani. În anul 1993 a fost transferat la parohia Mehala din Timișoara. În 2000 a fost numit decan al Decanatului Timișoara, iar ulterior a devenit membru al reînființatului Capitlu Catedral. În prezent, părintele Augustinov este paroh al Parohiei Personale Bulgare din Timișoara.

 
Motto: „Amintirea e singurul Paradis din care nu putem fi alungați.” (Jean Paul)
Din toamna anului 1953 am început primul an de studii în așa-numita Școală de Cantori, sau Seminarul Mic din Alba Iulia. Pentru tinerii catolici din întreaga Republică Populară Română, din toate diecezele, aceasta era singura posibilitate de a deveni preoți. Într-o clădire aflată în vechea Cetate a orașului funcționau împreună Școala de Cantori și Institutul Teologic de grad universitar. Mult timp a fost în vigoare așa-numita hotărâre administrativă numerus clausus, impusă de regimul comunist Seminarului Teologic din Alba Iulia, prin care era limitat numărul elevilor și studenților romano-catolici. Adevăratul scop al acestei restricții era reducerea treptată a numărului preoților din diecezele romano-catolice – Alba Iulia, Oradea, Satu Mare și Timișoara –, astfel încât viața religioasă să se stingă în timp.

Anii de liceu
La Școala de Cantori superiorul era directorul, ca în toate liceele, iar la Teologie exista rectorul. La Episcopie se aflau patru canonici pensionari, însă nici la Alba Iulia nu era episcop. Totuși, în sala de clasă se puteau vedea pe perete portretele Excelenței Sale, Áron Márton, episcop de Alba Iulia, și ale Sfântului Părinte de atunci, Papa Pius al XII-lea (Eugenio Pacelli).
În anul 1954 a murit episcopul de Timișoara, Mons. Augustin Pacha, care fusese eliberat din detenție cu puțin timp înainte, dar era deja bolnav și aproape nevăzător. Se spunea că eliberarea episcopului Áron Márton s-a datorat faptului că nu mai exista niciun episcop catolic în libertate care să poată hirotoni noi preoți. Astfel, după o perioadă de refacere la București, episcopul Áron Márton s-a întors în dieceza sa, la Alba Iulia. Era anul 1955, în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie. Seara, când se întunecase deja, a sosit episcopul mult așteptat. Au fost de față câțiva canonici, profesori, studenți la Teologie și noi, cei din Școala de Cantori. Nu eram mai mult de 20–25 de persoane. Nu s-au rostit discursuri; au fost doar câteva strângeri de mână și atât. Totul s-a petrecut în curtea Episcopiei, la intrarea în clădire.
Interesant este că a fost adus și cățelul episcopului, iar toți eram curioși cum se va comporta. Cel mai fidel prieten al omului a trecut și de această dată examenul: a fost din nou prietenie la prima vedere.

Singurul bulgar dintre studenți
În următorii ani episcopul ne-a vizitat de câteva ori. Din nefericire, această perioadă de relativă libertate nu a durat mult, deoarece în anul 1957 i s-a impus din nou domiciliu obligatoriu. Nu-mi mai aduc aminte dacă chiar la prima vizită sau ceva mai târziu a aflat că eram singurul elev de origine bulgară. Mi-a povestit atunci că în armată avusese un camarad bulgar.
În paranteză fie spus, după ani de studii și de slujire ca capelan, când am fost numit paroh în prima mea parohie, s-a prezentat la mine un domn care mi-a spus: „Am făcut armata cu Episcopul Áron Márton. El mi-a fost superior.” Era soldatul Kalapiš Stanislav.
Mai adaug un lucru, nu ca să mă laud: fiind singurul student bulgar, când veneau de la București domnii împuterniciți – unul dintre ei mi‑a mărturisit că este bulgar din București – directorul sau rectorul mă prezentau acestora, chiar dacă eu muream de „rușine”. Probabil doreau să arate că instituția este deschisă pentru toate diecezele și toate etniile, dacă sunt catolici.


„În chestiuni religioase, niciun compromis!”
Încet, încet am început să fim programați, pe rând, pentru a ministra, adică pentru a ajuta și sluji la altar în cadrul Sfintelor Liturghii celebrate în capela Episcopiei. Ca studenți, ne întâlneam cu Părintele Episcop și în timpul sesiunilor de examene, deoarece, la început, ne chema la Episcopie pentru a susține în fața lui anumite examene.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Cred că era în timpul examenului de jurisdicție, care s‑a desfășurat în grădina episcopiei. Eu am terminat printre primii și am rămas lângă ușă, la ieșirea în grădină. Deodată a venit episcopul împreună cu un domn respectabil. La început dialogul era liniștit, dar tonul și atitudinea domnului s‑au schimbat brusc, părea că cere ceva cu insistență. În urechile mele răsună și astăzi puținele cuvinte rostite de episcop, calm și politicos, dar apăsat și ferm: „În chestiuni religioase, niciun compromis!” Am rămas nemișcat lângă ușă, neavând unde să mă retrag, și am fost martorul acestei discuții.
Și dacă tot am început cu aceste episoade, permiteți‑mi să mai relatez că și cu alte ocazii – la conferirea Sfântului Mir (1956), la conferirea tonsurii, când am devenit clerici, la ordinele minore, sau la hirotonirea ca diaconi și prezbiteri –, chiar dacă aceste celebrări se desfășurau în Catedrala episcopală sau în capela Episcopiei, Excelența Sa, episcopul Áron Márton știa prin cuvântul său să creeze o atmosferă de profundă emoție. Nu critica pe nimeni, ci ne pregătea pentru viața preoțească, îndemnându-ne să lucrăm cu dăruire în pastorație, fără teamă, cu convingere, dar și pregătiți ca, dacă va fi nevoie, să știm să îndurăm, să rămânem fideli lui Cristos și învățăturii Sale, fideli Bisericii și Sfântului Părinte, conștienți că suntem alter Christus pentru credincioșii încredințați nouă.
Toate acestea au însemnat enorm pentru noi, mai ales că eram prima promoție și martori ai unor vremuri în care încă mulți preoți se aflau în închisori, iar viața lor, activitatea pastorală și evlavia credincioșilor erau profund tulburate.
Interesant este că eu însumi, poate și pentru că episcopul Áron Márton m-a hirotonit, am învățat, fără să-mi dau seama, ca în momentele delicate să spun aproape întotdeauna, ca un plan de apărare sufletească: „Doamne, facă-se voia Ta, și nu voia mea.” Pot spune că niciodată lucrurile nu s-au petrecut așa cum îmi făceam eu scenariul; întotdeauna au fost altfel, dar au fost mai bune, așa cum le-a rânduit Bunul Dumnezeu.

„…am fost ales printre cei doisprezece «apostoli»”
Vă mai relatez că de două ori am fost ales printre cei doisprezece „apostoli”, adică printre persoanele cărora episcopul Áron Márton le-a spălat picioarele, după tradiția Sfintei Liturghii a Cinei Domnului din Joia Mare. Nu este nevoie de multe explicații: a fost o mare onoare, dar și o profundă tulburare sufletească să accept ca episcopul nostru, acest martir, acest om sfânt, să îngenuncheze înaintea mea și să facă acest gest. Mi-a umplut sufletul cu ceva ce nici astăzi nu știu să exprim în cuvinte. Înaintea acestei Sfinte Liturghii, celebrată de obicei spre seară, toată după-amiaza mi-am spălat picioarele și le-am frecat cu grijă, mai ales piciorul drept. În timpul celebrării am stat aproape numai într-un singur picior, având grijă ca celălalt să nu se încălzească și să transpire. Este o stare pe care nu o pot descrie și pe care nu o voi uita niciodată. Și acum îmi vine să plâng de emoție când îmi amintesc.
Despre bunătatea episcopului Áron Márton îmi vine în minte o întâmplare pe care o povestea un coleg despre un alt coleg. Fiind capelan, prin anii ’70–’80, cineva l-a denunțat că poartă părul prea lung. Când Excelența Sa l-a chemat și i-a spus despre ce este vorba, colegul și-a scos peruca. Episcopul, cu calmul său caracteristic, a remarcat imediat: „Fiule, și aceasta este o cruce!”, adică să fii atât de tânăr și fără păr. Astfel, întreaga situație s-a rezolvat. Da, Episcopul avea un suflet bun, o credință profundă și o mare dragoste față de Dumnezeu, față de dieceză, față de seminariști și față de Biserica pe care o slujea.

Un rozariu pentru mama
Am ajuns în anul al VI-lea și am fost hirotonit de Excelența Sa, episcopul Áron Márton, la 21 aprilie 1963, în Catedrala din Alba Iulia. După hirotonire, episcopul ne-a invitat la masa festivă împreună cu părinții noștri. Obiceiul era ca după prânz fiecare să intre, pentru câteva minute, în audiență. Pentru noi, prima promoție, și aceasta era o experiență nouă. De data aceasta nu erau doar preoții nou sfințiți ai Diecezei de Alba Iulia, ci și ceilalți colegi din celelalte dieceze. Eu, fiind de altă etnie – deși părinții mei vorbeau foarte bine limba maghiară –, am hotărât să nu intru, ca să nu-l împovărez și cu părinții mei. Am fost hirotoniți 21 de studenți. La sfârșit, episcopul a ieșit din birou, a venit la mine și m-a întrebat: „De ce nu i-ai adus și pe părinții tăi?” Nu-mi mai aduc aminte ce i-am răspuns, dar imediat a scos un rozariu frumos și i l-a dăruit mamei mele, stând apoi de vorbă cu ei. Pentru acest gest îi mulțumesc și astăzi. Pentru Excelența Sa nu conta cine ești și de unde vii; se purta cu toți frumos și cu respect.

„Scio cui credidi!”
La final pot spune că, așa cum în stema sa episcopală se afla un brad înalt, tot astfel îl văd și eu. Orice întâlnire cu Excelența Sa era un adevărat eveniment, cred că pentru toți preoții, chiar din întreaga țară, deoarece noi am fost hirotoniți douăzeci și unu de tineri din toate diecezele. Persoana sa, privirea și comportamentul său iradiau bunătate, dar și fermitate. Parcă voia să spună, asemenea Sfântului Paul: „Scio cui credidi!” – „Știu în cine am crezut!”. Îndemnurile și învățătura primite au rămas întipărite în felul nostru de a fi, de a reacționa și de a păstori pe calea Domnului. L-am văzut întotdeauna ca pe un exemplu de urmat.
Se știe că episcopul Áron Márton și-a ridicat glasul împotriva deportării evreilor în 1944, în biserica Sfântul Mihail din Cluj, iar mai târziu împotriva desființării Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Mulți preoți și credincioși, dezorientați de vremuri, au căutat, pe ascuns, îndrumare la el.
La înmormântarea episcopului, decedat în anul 1980, chiar în ziua hramului Catedralei, la 29 septembrie, ceremonia fiind oficiată la 4 octombrie 1980, am participat împreună cu mai mulți colegi. Motto-ul său, „Non recuso laborem”, inspirat din cuvintele Sfântului Martin de Tours – Domine, si adhuc populo tuo sum necessarius, non recuso laborem / „Doamne, dacă mai sunt încă necesar poporului Tău, nu refuz munca.” –, a devenit și motto-ul vieții și activității mele.
Știu că mulți se roagă de ani de zile pentru beatificarea episcopului Áron Márton. Să ne rugăm și noi ca Dumnezeu să îngăduie ca el să fie declarat Fericit și să-l putem cinsti ca mijlocitor al nostru, pentru ca, într-o zi, să ajungem împreună cu el în bucuria vieții veșnice.