„Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine“ – Interviu cu pr. Francisc Ebenspanger cu prilejul Jubileului de diamant

„Preamăriţi-l pe Domnul împreună cu mine, să înălţăm numele lui împreună!“ – versetul 4 din Psalmul 34 apare pe iconița comemorativă a jubileului de argint a părintelui Francisc Ebenspanger, paroh pensionar, celebrat în data de 17 aprilie 1991 în parohia sa de atunci, Gătaia. Parohul care se pregătește acum pentru Jubileul de Diamant, adică pentru împlinirea a 60 de ani de la hirotonirea sa întru preot, este beneficiar al Casei Adam Müller-Guttenbrunn din Timișoara, unde are nevoie de îngrijire permanentă din cauza unei pierderi de echilibru și accidentări petrecute în urmă cu câțiva ani. Deși mersul îi este limitat și trăiește cu dureri constante, părintele paroh se pregătește cu un suflet senin pentru jubileul care va avea loc în data 17 aprilie a.c. în Domul Sf. Gheorghe, Catedrala romano-catolică din Timișoara și, după cum a subliniat de mai multe ori, pentru el Jubileul de Diamant nu este o sărbătoare, ci un prilej de mulțumire. La întrebarea îngrijitoarei sale, îngrijorată dacă „va reuși“ să celebreze Sfânta Liturghie, el răspunde încet, dar hotărât: va reuși.
Francisc Ebenspanger s‑a născut la Tormac în data de 7 februarie 1943. Școala generală a absolvit‑o în 1956, tot în acestă localitate. Ulterior și‑a continuat studiile la Școala de Cantori din Alba Iulia, iar în 1960 a fost admis cu succes la Institutul Teologic Romano‑Catolic (în prezent Institutul Teologic Romano‑Catolic „Seminarium Incarnatæ Sapientiæ” din Alba Iulia). Aici a fost hirotonit preot în data de 17 aprilie 1966 de către Venerabilul episcop Áron Márton. A slujit ca și capelan la Sânnicolau Mare, Pecica și în parohia Arad-Centru, apoi, începând din 1976, timp de 13 ani a fost paroh la Turnu, apoi numit pentru câteva luni la Dognecea, ulterior la Gataia, unde în 1996 încă preda religia în limba maghiară la aproximativ cincizeci de elevi din ciclul primar și gimnazial. Din cauza bolii s‑a retras din activitate, iar ca preot pensionar a devenit păstorul comunității din Dognecea.
Cu ocazia jubileului de diamant, am stat de vorbă cu părintele pensionar Francisc Ebenspanger.

– Părinte Paroh, cum vă amintiți copilăria?
– M‑am născut la Tormac la 7 februarie 1943. Îmi iubesc foarte mult satul natal, și astăzi mă gândesc cu drag la el. Acolo am absolvit școala generală. După ce tatăl meu și frații lui s‑au întors din deportarea din Rusia, tatăl meu a primit de lucru la Bocșa Montană, într‑un atelier de mecanică auto. Aceasta era meseria lui. Așa că noi, familia ne-am mutat după el la Bocșa Montană, în 1952, dacă îmi amintesc bine. La școala de acolo funcționa doar o clasă maghiară cu un singur învățător, de la clasa I până la clasa a IV‑a. Acolo am terminat clasa a IV-a. Apoi, pentru că nu mai puteam continua studiile în limba maghiară, m‑am mutat înapoi la Tormac, la bunicii mei. Astfel am finalizat școala generală la Tormac. Mama era foarte religioasă și, de când eram mici, mă ducea pe mine și pe fratele meu la casa de rugăciune. La vremea aceea, Tormac era locuit în majoritate de reformați; în clasă eram singurul catolic, iar biserică nu aveam, doar o casă de rugăciune. Preotul din Nițchidorf, Johann Schill, venea o dată pe lună să celebreze Sfânta Liturghie. El m‑a botezat în mica noastră casă de rugăciune și tot acolo am avut și Prima Sf. Împărtășanie. În duminicile în care nu venea preotul, credincioșii se adunau să se roage. Unchiul meu era preorator, adică cel care conducea rugăciunea, până când a fost deportat la muncă forțată în Uniunea Sovietică (în 1945). După aproape trei ani s‑a îmbolnăvit, iar autoritățile l‑au lăsat să se întoarcă acasă ca să moară. Și astăzi mai am prieteni la Tormac, deși tot mai puțini. Îmi amintesc cu drag și de anii de școală, am avut învățători buni. Pe atunci se adunau copii destui pentru clasele A, B și uneori chiar C.

– Ce anume, sau cine, v‑a îndrumat pașii spre vocația de preoție?
– Cred că Bunul Dumnezeu. Încă din copilărie, dacă eram întrebat ce vreau să devin, răspundeam că vreau să fiu preot. De la trei‑patru ani acesta era răspunsul meu. Bunicul meu avea un magazin la Tormac, o fierărie, dar cine intra să cumpere un kilogram de cuie și dorea și un kilogram de zahăr, putea să îl cumpere tot de la el. Așadar, era mai degrabă un magazin mixt. După ce bunicul s‑a îmbolnăvit, mama a preluat magazinul până la naționalizare. Atunci aveam cam șase ani. Îmi amintesc cum au luat magazinul, care însă a rămas magazin, iar mama a fost angajată ca vânzătoare. A devenit astfel angajată de stat în propriul ei magazin. Tatăl meu a fost deportat în Rusia pentru cinci ani. Cum eu aveam în jur de doi ani, multă vreme l‑am cunoscut doar din fotografie. Abia când s‑a întors acasă l‑am întâlnit din nou. Părinții tatălui meu erau germani; bunica vorbea maghiara cu accent, dar cu noi, nepoții, vorbea întotdeauna în limba maghiară. Mai târziu, acest lucru mi‑a creat dificultăți: după terminarea Teologiei am fost trimis la Sânnicolau Mare tocmai pentru a învăța limba germană. Dacă în copilărie bunica ar fi vorbit mai mult cu noi în germană, adică în șvăbește, mi‑ar fi fost mult mai ușor să învăț limba mai târziu.

– Cum a fost prima întâlnire cu tatăl Dumneavoastră?
– După ce l‑au dus, timp de doi ani, până în 1947, nu am primit nicio veste de la el; nu știam dacă este în viață sau nu. Atunci a sosit prima lui carte poștală. Mai târziu ne‑a scris și când urma să fie eliberat, în 1949, așa că l‑am așteptat în gara din Tormac. A sosit împreună cu fratele lui. Din sat au venit cam 20–30 de oameni să aștepte împreună cu noi, se bucurau că se întorc acasă. Nu doar rudele au fost acolo, ci și învățătoarea mea și colegii mei de clasă au ieșit la gară. Când au coborât din tren, l‑am recunoscut pe tatăl meu, deși era mult mai slab decât în fotografie.

Prima Sf. Liturghie, Bocșa Montană, 1966

– După terminarea școlii generale, unde v‑ați continuat studiile?
– La Alba Iulia, la așa‑numita Școală de Cantori. Pentru că pe atunci nu se permitea funcționarea unui liceu confesional, ci doar a unei școli profesionale. Așa a luat naștere Școala de Cantori. De acolo am dat admitere la Teologie. Noi am fost 32 de elevi care am absolvit Școala de Cantori, iar 16 am dat admitere la Seminar. După ce am terminat școala generală, am vorbit cu preotul paroh al locului și i‑am spus că vreau să continui studiile la Alba Iulia, pentru că mă pregătesc pentru Preoție. Acolo predau atât preoți, cât și profesori laici. De exemplu, muzica și limba română erau predate de profesori laici. Eu am avut noroc, pentru că la Bocșa Montană locuiam într‑o zonă unde românii erau majoritari, iar noi, copiii, ne jucam împreună, așa că am învățat limba. Fratele meu știa și mai bine românește, pentru că la Tormac fusese „cerut“ la școala cu predare în limba română, ca să fie completat numărul de elevi, și astfel a învățat acolo în română. Avantajul Școlii de Cantori era că oferea o pregătire serioasă la literatura maghiară. Apoi au urmat șase ani de Seminar Teologic, astfel că în total am petrecut zece ani la Alba Iulia. Am avut profesori foarte buni: dr. Ferenc Faragó, directorul Școlii de Cantori și profesor de teologie; Bálint József Sikolya, profesor de teologie și dirigintele nostru; Mihály Tyukodi, spiritualul seminarului, unul dintre cei mai îndrăgiți profesori. Am primit o formare și o educație pe care ne‑am putut baza oricând mai târziu. Dar cel pe care l‑am respectat cel mai mult și la care am privit cu admirație a fost episcopul Áron Márton. Prima dată ne‑am întâlnit cu el în ziua de după absolvirea Școlii de Cantori, noi, cei care am ales vocația preoțească. A stat de vorbă cu noi, iar noi i‑am recitat poezii. Mai târziu, în anul V și VI, ne‑a predat, dar în felul următor: noi mergeam la el, pentru că Excelența Sa era în arest la domiciliu, lipsit de libertate, și ținea orele într‑o sală mică, de mese, din palatul episcopal. Ne preda hodegetică și sociologie. Nu avea voie să vină la seminar. Dar încăpeam acolo, pentru că până atunci rămăseserăm doar nouă. Pentru examene învățam cu toții conștiincios, ca nu cumva să ne facem de rușine și să ne bâlbâim în fața Părintelui Episcop. A urmat apoi hirotonirea, la 17 aprilie 1966, în Duminica Albă. Pe vremea episcopului Márton Áron, hirotonirile aveau loc întotdeauna în Duminica Albă. Prima Sf. Liturghie, adică primiția am celebrat‑o în biserica din Bocșa Montană, pentru că acolo locuiau părinții mei. Dar sincer să fiu, aceea nu a fost prima mea Sfântă Liturghie, pentru că după hirotonire am mai rămas aproape două luni la Alba Iulia, până la sfârșitul anului școlar, și acolo am celebrat Sfânta Liturghie în fiecare zi.

– În ce parohii v‑ați desfășurat activitatea pastorală?
– Mai întâi am fost trimis ca și capelan la Sânnicolau Mare, cum am menționat deja, pentru a învăța limba germană. Am petrecut zece luni acolo. Cel mai mult am vorbit germana cu mama preotului paroh‑protopop, și când am început deja să mă descurc destul de bine, ordinarius-ul Konrad Kernweiss m‑a transferat la Pecica, ca și capelan. A urmat apoi parohia Arad‑Centru și cea din Arad‑Micălaca, tot ca și capelan. De acolo mergeam și la Șofronea, care pe atunci era filială a parohiei din Arad-Centru. Ca paroh am fost numit mai întâi la Turnu, apoi în septembrie 1989 la Dognecea, iar din 1990 la Gătaia. Din păcate, în această ultimă parohie m‑am îmbolnăvit grav și a trebuit să petrec zece luni în spital, după care am ieșit la pensie. După ce mi‑am recăpătat puterile, m‑am retras ca preot pensionar la Dognecea (în 1999), deoarece aerul bun de acolo îmi grăbea vindecarea. Am locuit de mai mulți ani la Dognecea, când, din nefericire, am avut un mic accident, iar după fractura de picior am ajuns să am nevoie de ajutor aproape în toate. În perioada în care slujeam la Gătaia, planul meu era să vizitez de mai multe ori pe lună Tormac, satul meu natal, care era una dintre filiile parohiei. În cele din urmă însă au mai fost arondate câteva localități, astfel încât trebuia să merg în total în nouă locuri, iar planul meu nu s‑a mai putut realiza. Și totuși, pe atunci se adunau destui credincioși: uneori chiar treizeci de persoane veneau la Sfânta Liturghie în mica noastră casă de rugăciune. Când am ajuns la Sânnicolau Mare, comunitatea locală număra aproximativ 3500 de credincioși: 3000 germani și în jur de 500 maghiari. La Pecica aveam în evidență 7000 de credincioși maghiari și aproximativ tot atâția români, ultimii desigur majoritatea ortodocși.

– Privind înapoi din perspectiva a șaizeci de ani, la ce vă gândiți cu drag?
– Sânnicolau Mare și Turnu mi‑au rămas foarte aproape de inimă. La Turnu am petrecut 13 ani. Comunitatea locală era alcătuită exclusiv din credincioși de naționalitate maghiară, aproximativ 750 de persoane. Pe Dognecea am ales‑o pentru că acolo mai trăiesc încă germani, e drept, nu foarte mulți, dar cu ei puteam comunica. Și am citit pe internet că aerul de acolo este chiar mai bun decât cel de la Băile Herculane.

– Pe internet?
– Da. Am primit un laptop și pe el obișnuiesc să citesc știrile de pe internet. M‑am obișnuit destul de repede.

– Cu ce gânduri vă pregătiți pentru Jubileul de Diamant?
– Am un singur gând: recunoștința. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru toate. Pentru că, din păcate, în Dieceză au plecat deja la Casa Tatălui preoți mult mai tineri decât mine. Le sunt recunoscător și confraților mei pentru vizite și grijă. M‑au vizitat părintele episcop Iosif Pál și părintele Adalbert Jäger, care la Crăciun și la Paști mă surprinde întotdeauna și cu un pachet.

– Vă mulțumim pentru timpul acordat.

x x x

Pentru grija pastorală fidelă arătată comunității locale din Dognecea, la data de 19 decembrie 2016, Părintelui Ebenspanger i-a fost conferit titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Dognecea.