În acest an, în 1 februarie, cu prilejul întâlnirii și zilei de reculegere spirituală a clerului și persoanelelor consacrate din Dieceză, programul spiritual a fost condus de pr. Florian Mross, preot al Diecezei de Dresden-Meißen, în prezent vicerector al Institutului Pontifical Santa Maria dell’Anima din Roma. Cu această ocazie l-am rugat pe pr. Mroß să ne acorde un interviu.

– Pr. Florian Mroß, în ultimii ani ați făcut cunoștință cu dieceza noastră prin relații de prietenie și vizite la Timișoara și în Banat. Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Dumneavoastră, despre trecutul Dumneavoastră, dar și despre cum ați ajuns să cunoașteți dieceza noastră, preoții și realitățile noastre.
– Mă numesc Florian Mroß și provin din dieceza de Dresda-Meißen. Am acum aproape 35 de ani și am fost aici, în Banat, pentru prima dată în 2021. Îmi amintesc exact data de 19 septembrie, pentru că am semnat în cartea de oaspeți a Surorilor Franciscane din Caransebeș și le-am vizitat ieri, așa că am putut verifica când am fost aici pentru prima dată. Am cunoscut dieceza de Timișoara pentru că am venit aici cu un bun prieten, Zoltán Toman, care m-a invitat și mi-a spus: „Da, îți arăt țara mea natală și nu trebuie să-ți fie teamă că nu vei înțelege nimic, pentru că oamenii de acolo vorbesc și germană, și maghiară și română, bineînțeles, și vino să te vezi!“
Apoi am venit împreună cu colegul meu Zoltán Toman, am fost în Banat de câteva ori, ba chiar și la unele ocazii. Am ajuns să-i cunosc pe preoții de aici, dar și pe călugărițe și călugări, ca fiind oameni foarte ospitalieri, foarte deschiși. Cred că acest lucru are de-a face și cu faptul că etnii atât de diferite au un contact nemijlocit între ele, învață împreună, trăiesc împreună, își împărtășesc credința împreună, își împărtășesc cultura în comunitate. Ca urmare, am ajuns să-mi placă Banatul, pentru că oamenii de aici sunt foarte ospitalieri, calzi și primitori. Și, bineînțeles, acest lucru este bun pentru un oaspete atunci când vine și este întâmpinat imediat și cunoaște oameni noi.

– De ce v-ați mutat la Roma? De cât timp locuiți în Roma? Și ce faceți de fapt în Cetatea Eternă?
– Am fost trimis la Roma în 2020 de către episcopul meu, Heinrich Timmerevers, care m-a întrebat dacă vreau să studiez din nou după anii petrecuți în calitate de capelan la Dresda și Leipzig. Am fost puțin șocat de propunere, la început, pentru că nu prea îmi doream să plec, și pentru că îmi plăcea să fiu capelan, voiam să rămân în activitatea pastorală. Apoi episcopul mi-a spus că ar trebui să studiez și dreptul canonic. Așa că mi-am făcut licența în drept canonic timp de trei ani, iar acum sunt în al doilea an de studii doctorale și îmi redactez teza. Desigur, sunt responsabil și de colegiul în care locuiesc, Santa Maria dell’Anima, unde împart responsabilitatea cu un rector pentru 20 de preoți din diferite națiuni europene, care studiază toți la Roma. Această sarcină implică însă și un pic de muncă pastorală în Roma. Pe lângă colegiul nostru, ne îngrijim și de o parohie responsabilă de pelerinii germani care vin la Roma, dar și de credincioșii vorbitori de limbă germană care trăiesc în Roma. Și o parte dintre aceste activități pastorale, de câțiva ani, sunt constituite de pregătirea copiilor pentru Prima sf. Împărtășanie, de pregătirea pentru Sf. Mir și de însoțirea spirituală a studenților germanofoni din Roma. Da, munca acesta îmi umple și îmi face ziua mai frumoasă.

– Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre Institutul Pontifical Santa Maria del’Anima, pe care l-ați prezentat deja, și despre profilul acestui institut?
– Santa Maria del’Anima este un institut foarte vechi, care se ocupă de fapt de pelerinii germani încă de la înființarea sa, în secolul al XIV-lea. Trebuie să vă imaginați că în secolul al XIV-lea nu existau astfel de structuri fixe așa cum le știm astăzi, de la cazare la case de pelerini, iar dacă existau, atunci erau foarte, foarte puține. Acesta este motivul pentru care un cuplu olandez a venit cu ideea, în secolul al XIV-lea – care probabil a avut ceva de-a face cu Anul Sfânt de la acea vreme, deoarece primul An Sfânt a fost 1300, și trebuia să existe un nou An Sfânt la fiecare 100 de ani – astfel că în jurul anului 1350 acest cuplu a început să lucreze la constituirea acestui institut, adică să achiziționeze proprietăți și terenuri pentru a construi un așa zis ospiciu, o casă pentru pelerini. Pentru Anul Sfânt, posibil că era deja 1400, deci, de fapt, în acest secol al XIV-lea a fost pusă fundația noastră pentru grija pelerinilor din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. Desigur, imperiul era ceva mai mare decât astăzi, dacă ne uităm doar la Austria sau Germania, reunite. Astăzi, arealul aceasta geografic include mai multe națiuni, care sunt toate binevenite aici, la Institut. Iar acest lucru se reflectă în faptul că foarte, foarte des când oamenii, în special cei de limbă germană, vin la Roma, vin la noi pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a cere o întâlnire sau un tur ghidat. Această grijă pastorală pentru pelerini este, prin urmare, un pilon al Institutului nostru. Există, de asemenea, un al doilea pilon: pastorația pentru germanii sau mai bine zis vorbitorii de limbă germană care trăiesc la Roma. În Santa Maria dell’Anima, în institutul nostru, ei găsesc ceva asemănător cu îngrijirea pastorală parohială, cu lucrurile specifice care aparțin activității unei parohii, pe care le știți din viața parohială. Iar cel de-al treilea pilon a devenit de fapt important pentru institut abia începând din secolul al XIX-lea: în 1859, a fost înființat un colegiu pentru preoți, cu alte cuvinte un loc în care preoții dintr-o mare varietate de țări europene puteau veni să locuiască la noi și apoi să studieze la universitățile pontificale din Roma. Acești trei piloni caracterizează institutul nostru până în prezent.

– Se poate citi în diverse articole de pe internet că aparțineți minorității sorabe din Germania și, după cum știți deja, mai multe minorități sunt prezente și în dieceza de Timișoara, conviețuiesc și își dezvoltă aici viața religioasă. Credeți că apartenența la o minoritate este un avantaj sau un dezavantaj în acest dezavantaj în acest secol, în Biserică și în societate?
– Poate mai întâi un cuvânt despre minoritatea sorabă. Aceasta este o mică minoritate slavă care locuiește de fapt de multe secole într-un areal din estul Germaniei.
Această minoritate slavă are propria ei limbă, propria ei cultură și propriile ei tradiții, pe care le păstrează și astăzi. Cu toate acestea, nu este foarte mare din punct de vedere numeric. Conform unor recensăminte mai vechi, aproximativ 60.000 de sorbi trăiesc încă în Saxonia și Brandenburg, aproape de granița dintre Polonia și Cehia.
Ca mică minoritate, știm să apreciem o serie întreagă de lucruri. Și de aceea cred că minoritățile sunt întotdeauna un lucru pozitiv. Întotdeauna o văd ca pe o valoare a unei culturi naționale. Ca minoritate, ai propria ta identitate și nu numai că ești convins de acest lucru pentru că accentuezi o identitate națională, dar ai și o conștiință a tradiției și a valorilor, a culturii și a portului popular propriu. Cred că dacă o minoritate este vie, atunci ea nu este doar folclor, ci o cultură cu adevărat trăită. Această cultură trăită de minorități îmbogățește în mod natural și o națiune în care minoritatea trăiește. De aceea, de exemplu, atunci când vorbim despre națiunea germană, nu mă gândesc niciodată doar la german, ci știu că germanul este impregnat identitar de multe națiuni, printre care se numără și sorbii. Așa văd și eu lucrurile aici, în Banat: pentru mine, a vorbi despre românii de aici înseamnă de fapt a lua în considerare mai multe minorități și națiuni mai mici. Sunt conștient că din punct de vedere istoric poate ar trebui să ne gândim din nou dacă putem vorbi doar despre români sau dacă nu ar trebui să vorbim despre oamenii din Banat. Dar nu vreau să aprofundez această discuție acum, putem reveni altă dată.

– Ultimii doi ani au fost caracterizați de munca din jurul Sinodului pentru sinodalitate, în Roma. Iar acest an a fost declarat drept An Sfânt, un An Jubiliar. Ce credeți că vor însemna aceste evenimente majore pentru viața Bisericii în Europa?
– Cred că problema sinodalității este că… sinodalitatea este încă destul de tânără. Iar problema conexă este că foarte puțini oameni știu cu adevărat ce este sinodalitatea. Dar aceasta are de-a face și cu modul nostru de gândire. Pentru mine, aș descrie-o astfel: sinodalitatea este ceva de genul unei atitudini interioare, o atitudine eclezială interioară, care poate caracteriza, de asemenea, fiecare creștin în parte, de a asculta. Uneori ne grăbim să spunem „am auzit și știu cum gândiți“. Sinodalitatea, cred eu, este această atitudine de a asculta, de a nu ști încă ce gândește cealaltă persoană sau ce vrea să spună sau ce dorește, ci de a gândi împreună, de a gândi împreună ce dorim, de a dezvolta împreună o viziune, un viitor pentru Biserică, pentru parohii, pentru comunități. Și cred că această ascultare comună, această acțiune sinodală, este ceea ce are nevoie Europa, ceea ce are nevoie Biserica universală, dar și noi avem nevoie de ea în diecezele noastre.
Pentru că eu cred că zilele în care preotul paroh sau episcopul ne spuneau încotro trebuie să se îndrepte Biserica, timpuri care poate că nu au existat niciodată, acum au apus definitiv.
Și singura modalitate de a face acest lucru împreună este să ne ascultăm unii pe alții, inclusiv să-L ascultăm pe Dumnezeu, pentru că și acest lucru face parte din procesul de a decide unde mergem, unde ne gândim și ce vrem, cum vrem să fim o Biserică în viitor. Și acest lucru este important pentru Europa.
Motto-ul Anului Sfânt este „(Să fim) Pelerini ai speranței“. Dacă vă gândiți la faptul că există un An Sfânt ordinar la fiecare 25 de ani, atunci trebuie să realizați că ultimul de acest fel a fost acum 25 de ani, iar următorul nu va fi decât peste alți 25 de ani. Aceasta înseamnă că avem de fapt 50 de ani care alcătuiesc o astfel de perioadă intermediară. Acest An Sfânt este, de asemenea, un fel de altă reorientare, o schimbare radicală. Aceasta înseamnă, de asemenea, o re-conștientizare a ceea ce este Biserica, care, la rândul său, este legată de sinodalitate. Întrebarea este, cum putem fi pelerini ai speranței? Cum puteți fi astfel ca și creștin individual? Cum putem fi astfel în parohie? Cum puteți fi una într-o dieceză sau în Biserica universală? Oricine crede că a pleca la Roma și apoi a păși prin Porțile Sfinte de acolo ar constitui un pelerin al speranței gândește, cred, un pic prea puțin. Pentru mine, această atitudine este legată și de sinodalitate, de ascultarea interioară a lui Dumnezeu, a oamenilor cu care trăim împreună în parohie, în dieceză, pentru a ne întreba în cele din urmă, dar pentru ce și pentru cine? Și cred că acest An al Speranței ne oferă deja un răspuns: trăim ca ascultători în credință pentru a da speranță altor oameni. Și asta nu se întâmplă când stai pe loc undeva, ci când călătorești, când ești în pelerinaj, pentru că îl cauți pe Dumnezeu, dar și pe oameni cu nevoile lor, cu grijile lor.
Cu toate acestea, în ce măsură acest lucru va influența Europa, care este un orizont larg, poate că mă pot referi la acest lucru doar într-o anumită măsură din experiențele mele de la Roma.
Știu că multe, multe națiuni din Europa și nu numai se reunesc la Roma chiar acum. Ele vin în Cetatea Eternă pentru a fi întărite. Și cel mai frumos lucru este să vezi că sunt acolo, că se roagă, că se lasă întăriți, dar, aș dori să subliniez și acest lucru: că apoi zboară din nou acasă. Nu pentru că ne ușurează puțin viața nouă, celor care trăim la Roma, ci pentru că iau ceva cu ei și, sper eu, dau mărturie despre experiențele lor de acasă și, din nou sper, dau speranță oamenilor.

– La ce v-ați gândit când ați călătorit la Timișoara în aceste zile? Cum a fost întâlnirea preoților și credincioșilor de sâmbătă în Domul sf. Gheorghe, catedrala noastră și în Gerhardinum? Și cu ce gânduri sau „bagaje“ călătoriți acum înapoi la Roma?
– Am spus-o în omilia mea de sâmbătă, la Sfânta Liturghie de la deschiderea întâlnirii, că de fapt acest gând de speranță l-am primit de la un preot care slujește aici în dieceză. Intenția mea, după ce episcopul m-a invitat să predic de Ziua Preoților și a Persoanelor Consacrate la Timișoara, a fost de a da un impuls celor care sunt responsabili de Biserică, inclusiv aici, în dieceză, de a le da speranță și, de asemenea, de a-i încuraja. Am venit cu aceste gânduri în minte, cu intenția de a-i întări pe oameni în credința lor. Și mi-am oferit mărturia și în aceste zile, sâmbătă și duminică, în predica de la Sfânta Liturghie. Și ce iau cu mine? Este uimitor, când vin aici trăiesc multe, multe impresii. Una dintre principalele impresii este că întâlnesc aici oameni care împărtășesc credința, dar și naționalitatea lor, fie că sunt germani, maghiari sau români, această unitate, această deschidere.
Am experimentat acest lucru cu preoții, care sunt apoi laolaltă, de asemenea, împreună în grupuri mai mici, revitalizând și dând mărturie într-un mod natural, supranațional, multilingv. Aceasta este o îmbogățire, pe care o iau cu mine. Desigur, iau cu mine și câteva chipuri, persoane individuale. Am putut vedea că unii preoți erau bolnavi. Asta mă emoționează, desigur, și nu îmi este atât de ușor să iau legătura cu persoana respectivă în timpul scurt în care sunt acolo. Dar îi iau cu mine pentru că știu că le pot vedea fața și știu că aș vrea să mă rog pentru ei. Sau le iau cu mine la locurile sfinte din Roma. Iau cu mine aprecierea, aprecierea mea personală, pentru membrii Ordinelor, pentru surorile din diferitele congregații care își fac serviciul în cele mai variate domenii. Întotdeauna mă întorc acasă ca o persoană dăruită și îmbogățită.

– Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu, pentru răspunsuri și pentru timpul acordat!

Transcris de Astrid Weisz (Radio Timișoara / ADZ)
Interviu realizat de Claudiu Călin
(Biroul de Presă al Diecezei de Timișoara)