Sâmbătă, 6 decembrie, în ziua sf. Episcop Nicolae de Myra, comunitatea bulgară din Dieceza de Timișoara s-a reunit în jurul altarului Domului Sf. Gheorghe, catedrala romano-catolică din Timișoara. Este deja de mai mulți ani obiceiul, de a-l cinsti pe Sf. Nicolae în comunitatea bulgară, mai ales din orașul Timișoara, însă în acest an, celebrarea a primit o însemnătate cu totul deosebită: episcopul Nikola Stanislávič, personalitate definitorie pentru bulgarii bănățeni, dar și pentru Dieceza de Timișoara și pentru prezența catolică în Valahia, în veacul al XVIII-lea, a fost comemorat în mod special. S-au marcat în această zi, în ziua onomastică a episcopului Stanislávič trei momente cu totul speciale: 300 de ani de la numirea și consacrarea sa întru episcop, la Roma, pentru episcopia de Nicopole cu sediul la Craiova, 285 de ani de la confirmarea sa în scaunul diecezei de Cenad, cu sediul la Timișoara și 275 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, la Timișoara.
Credincioșii bulgari din Dudeștii Vechi, Vinga, Timișoara, Arad, Sânnicolai Mare, Deta, Denta și nu în ultimul rând Breștea s-au întâlnit în număr mare deja în jurul orei 10.00 în Domul Sf. Gheorghe, catedrala romano-catolică din Timișoara și au început ziua asemenea unui pelerinaj: cu rugăciunea sf. Rozariu. În jurul orei 10.30 corul de copii Zvanče, condus de prof. Elena Doycheva-Dragomir a susținut un mic concert de cântece de Advent și Crăciun, pe treptele altarului Domului.
Sf. Liturghie Solemnă a fost celebrată cu începere de la ora 11.00 de Msgr. Gheorghe (Gjuka) Augustinov, paroh al parohiei personale bulgare din Timișoara, în concelebrare cu Pr. Petru Velciov, administrator parohial de Dudeștii Vechi, Pr. Salman Demeter, paroh de Nădlac și Pr. Piry Radulov, paroh de Vinga. Un numeros cor mixt format din credincioși din Dudeștii Vechi, dar nu numai, a asigurat cadrul muzical al sf. Liturghii îndemnând întreaga comunitate la cânt și rugăciune.
Dintre oficialitățile prezente, se cuvine a fi menționați dl. Dejan Popov, subprefectul județului Timiș (Uniunea Sârbilor din România), dl. Gheorghe Nacov, deputat al minorității bulgare în parlamentul României și consul onorific al Bulgariei la Timișoara, dl. Bono Cucalan, primarul comunei Dudeștii Vechi, d-na Anca Panici, președinta filialei Timișoara a Uniunii Bulgarilor din Banat-România, dl. Prof. Petru Topciov, directorul Liceului Teoretic „Sfinții Kiril și Metodii“, precum și mai mulți președinți și membri ai filialelor UBB-R din Banat.
Introducerea a fost rostită în limbile bulgară și română, iar prima lectură a fost citită de un tânăr ministrant în limba bulgară. Pasajul din sf. Evanghelie a fost vestit în limbile bulgară și română de Pr. Salman Demeter, moment urmat de predica Msgr. Augustinov. Părintele s-a referit în cuvântul său de învățătură, pornind de la exemplu sf. Nicolae, la activitatea pastorală a episcopului Nikola Stanislávič, la truda sa neobosită spre slava lui Dumnezeu, în folosul Bisericii, al oamenilor, în vremuri grele, de persecuție, exil, calamități naturale și sărăcie.
După rugăciunea de încheiere și binecuvântarea finală, Msgr. Augustinov a invitat-o pe doamna Nicoleta Rafaela Ciocan, jurnalistă și realizatoare a emisiunii în limba bulgară la TVR Timișoara, să recite o poezie, în limba bulgară bănățeană, scrisă de poetul Gyuka Gergulov și intitulată: „Ultima rugăciune a episcopului Nikola Stanislávič“. Doamna Nicoleta Rafaela Ciocan a realizat în această perioadă o serie de emisiuni legate de personalitatea episcopului Stanislávič, ce vor fi transmise pe postul TVR Timișoara, Radio Timișoara și în spațiul virtual, pe pagina posturilor Radio și TV menționate.
Viața și activitatea episcopului Stanislávič a fost prezentată de dr. Claudiu Călin, arhivist diecezan. Prin grija Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara – Muzeul Diecezan – al cărui responsabil este tot dr. Claudiu Călin, a fost expus azi, la piciorul altarului sf. Gerhard, portretul episcopului Stanislávič, o lucrare de artă, de proveniență vieneză, păstrată mult timp la Vinga, iar actualmente în Muzeul Diecezan.
Membrii corului de copii Zvanče, condus de prof. Elena Doycheva-Dragomir au revenit în fața altarului, pentru a mai prezenta încă un mic program muzical de Advent și Crăciun, spre bucuria întregii comunități.

După Sf. Liturghie preoții, oficialitățile și toți cei prezenți, doritori, au coborît în cripta Domului, la mormântul episcopului Stanislávič unde au fost rostite mai multe rugăciuni pentru sufletul ilustrului păstor, au fost cântate cântece pentru cei răposați și a fost citită în limba latină și explicată în limba română vechea inscripție de pe piatra de mormânt a defunctului păstor.
Fie ca sub moștenirea spirituală și paterna imagine a păstorului ce a marcat prin întreaga sa viață și activitate viața comunității bulgare din Banat, a Vicariatului Apostolic al Valahiei, a diecezei de Nicopole și și a vechii dieceze de Cenad, prezentul și viitorul fiilor săi spirituali de azi să fie în sfârșit unul marcat de grija pentru binele comun, de credință, de pace și bună înțelegere.

Biroul de Presă al Diecezei de Timișoara

Date generale despre viața bulgarilor catolici din Bulgaria la finele veacului al XVII-lea și câteva momente din viața și activitatea episcopului Nikola Stanislávič

1. Răscoala catolicilor bulgari împotriva Semilunei

La 6 septembrie 1689, în orașul bulgar Chiprovți (Ciprovetz) a avut loc Marea Răscoală pentru eliberarea Bulgariei de sub robia turcă. Aceasta a fost pregătită timp de jumătate de veac înainte, iar principalii săi organizatori – clericii Petar Bogdan Bakșev (Baksić), Petar Parchević, Francesco Soymirović și Ștefan Knežević – au reușit să implice în planurile lor de eliberare a Bulgariei aproape o întreagă Europă creștină. Aproximativ 200 mii de oameni au participat la mișcarea inițiată de episcopii catolici. Rebeliunea a fost înăbușită în sânge de către armatele otomane. Cea mai compactă masă, supraviețuitori ai acestui masacru – bulgarii bănățeni, rătăciți vreme de 50 de ani -, au fost atacați de bande compuse din tătari și turci în diferite zone din Valahia și Imperiul Austriac, așteptând ca ostilitățile să se termine și să revină în patria lor. Înainte de a lua o decizie de stabilire permanentă în Banat, bulgarii catolici au înființat, cu sprijinul administrației militare austriece, câte o colonie la Craiova, apoi la Râmnic și Brădiceni. Sultanul otoman a emis un firman, ordonând ca satele catolice de pe cuprinsul Bulgariei să fie distruse din temelii: piatră pe piatră să nu rămână. Tinerele și copiii au fost duși în sclavie, iar bătrânii și femeile au fost sacrificați. Prin același firman, sultanul Suleiman al II-lea a interzis pentru următorii 50 de ani așezarea catolicilor în satele și orașele rebele distruse, parte a Imperiului Otoman, dispunând armatei sale uciderea catolicilor care încalcă acest decret. O treime din această populație a reușit să scape și să se așeze în diferite părți din Bulgaria, Serbia, Valahia și în întreaga Europă. O masă compactă, condusă de ultimul arhiepiscop catolic de Sofia, Ștefan Conte de Knežević, a traversat (mulți chiar înot) Dunărea, fiind primită cu înțelegere și deschidere de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Printre altele și pentru participarea sa indirectă la revoltele anti-otomane, Brâncoveanu a fost capturat și dus împreună cu cei patru fii ai săi la Constantinopol, unde aceștia au fost decapitați chiar sub ochii săi, iar în cele din urmă turcii l-au ucis și pe el în același mod. Capetele lor au fost purtate prin tot orașul ca exemplu pentru rebeli.

–––––––––––––––––––––––––

2. Viața și activitatea episcopului Nikola Stanislávič (1694-1750)

Viitorul episcop s-a născut – în contextul politic și militar mai sus descris – la 9 mai 1694 la Craiova din părinții Mihai Pauliganich/ Stanislávič și soția sa Helena de Vuko et Branko (familie din care ulterior s-a ridicat și prepozitul Catedralei de Cenad, Paul de Vuko et Branko, decan de Vârșeț). Nikola a intrat în 1713 în ordinul franciscan, la Craiova, unde a făcut noviciatul, după care a studiat teologia în Italia, la Roma (după unele surse și la Loretto, iar după unele surse și în Boemia/Cehia de azi), fiind sfințit preot în 11 aprilie 1717. În anul 1725 izvoarele istorice îl menționează ca guardian la Craiova, respectiv paroh al acestei comunități catolice.
Numirea ca episcop de Nicopolis ad Hystrum, cu scaunul la Craiova, a avut loc la 11 iunie 1725, iar consacrarea a fost celebrată la Roma, la 24 iunie, în același an. În luna septembrie 1725 primește și rangul nobiliar de conte roman de la Suveranul Pontif, Sfântul Părinte Papa Clement al XII-lea.
Despre episcopul Stanislávič, istoricul Marius Oanță afirmă: „Activitatea sa, ca episcop de Nicopole, însă cu reședinţala Craiova, oraș aflat pe atunci sub stăpânirea austriecilor, a fost una deosebit de interesantă, de prolifică și, totodată, de promiţătoare. Ea a durat însă doar ceva mai mult de zece ani, până când un nou conflict al Imperiului Otoman cu Imperiul Habsburgic va pune capăt definitiv acestui intermezzo modernizator și civilizator pentru meleagurile valahe.“
Episcopul Nikola Stanislávič a obținul la începutul păstoririi sale, de la domnitorul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat scutirea mănăstirii din Târgoviște de la dările către visteria domnească.
„Perioada 1717–1725, atunci când își desfășoară activitatea misionară numai în Vicariatul Apostolic al Valahiei, coincide cu începutul administraţiei austriece asupra Olteniei, când autoritățile austriece încearcă să iniţieze o serie de reforme administrative în această provincie. Se știe cu certitudine că episcopul bulgar a încercat să își aducă aproape o parte însemnată a catolicilor bulgari, pe care antecesorii săi, episcopii de Nicopole și arhiepiscopii de Sofia, nu au reușit să-i coaguleze în Valahia sau Oltenia (după 1716, Provincie de sine-stătătoare sub ocupaţie austriacă).“ afirmă din nou Marius Oanță.
Între anii 1728-1729 episcopul Stanislávič a încercat să îi adune pe bulgarii catolici ce mai trăiau în Bulgaria și să îi cheme în Oltenia – prin intermediul parohului de Ruse, Blasius Milli, cel care mai târziu a devenit paroh la Dudeștii Vechi.
Pentru refacerea casei parohiale din Craiova, Stanislávič îi cerea, în 1730, sprijinul prințului Eugeniu de Savoia, în acea comunitate, respectiv capitala Olteniei habsburgice, locuind nu mai puțin de 2000 de catolici, majoritatea bulgari. Ulterior și-a exprimat intenția vis-a-vis de autoritățile imperiale, să mărească și biserica din Craiova, să deschidă un gimnaziu latino-german, un seminar teologic și propunea chiar întemeierea unei episcopii catolice în Oltenia.
Principalele centre catolice bulgare din Valahia acelor ani erau Craiova, Râmnic, Brădiceni, Cerneț și Islaz, pentru care episcopul Stanislávič, din nou, cere și obține scutiri de la dări și impozite și dări.
La data de 15 octombrie 1732 episcopul Stanislávič este numit și vicar al Vicariatului Apostolic al Valahiei, păstrând și titlul de episcop de Nicopole ad Hystrum.
În anul 1737, o dată cu noile atacuri ale otomanilor asupra Olteniei, Banatului și Serbiei, aflate atunci sub stăpânire habsburgică, are loc exodul bulgarilor catolici din Valahia spre Banat, prin Orșova, Mehadia spre Recaș, Dudeștii Vechi și Vinga printre refugiați aflându-se și episcopul Stanislávič. Ca urmare a căderii Olteniei/Valahiei Mici din nou în sfera de influență otomană, în perioada 1737-1739, episcopul trăiește atât la Timișoara și mai ales la Viena.
În 27 septembrie 1739 murea la Timișoara episcopul Adalbert von Falkenstein, iar în decurs de circa trei săptămâni, după realizarea procesului informativ asupra candidaților, la 21 octombrie 1739 împăratul Carol al VI-lea îl numea pe Nikola Stanislávič ca episcop de Cenad, acesta fiind confirmat în 1740 și de Sfântul Scaun în această demnitate. După instalarea episcopului Stanislávič în biserica iezuiţilor din Timișoara, ca episcop de Cenad, la 5 februarie 1741, acesta a primit și demnitatea de comite suprem al comitatului Cenad, demnitate în care a fost numit de către împăratul Carol al VI-lea încă din data de 2 ianuarie 1741. Instalarea în această demnitate s-a desfășurat la Makó la 27 februarie 1741. În acest timp i-a încurajat și pe bulgarii stabiliți în Ardeal: la Vințu de Jos, Deva și Alba Iulia, să vină în Banat.
Episcopul Stanislávič a fost o personalitate dinamică, un preot, apoi un episcop plin de râvnă, conștient de rolul său atât pentru conaționalii săi, cât și – mai ales – pentru credința catolică și apoi pentru diecezele încredințate lui. A contribuit mult la construcția Domului în perioada 1740-1750 – din acest motiv citim aici, deasupra noastră, în arcul de triumf al Domului, inscripția care îi pomenește numele.
Episcopul Nikola Stanislávič a cutreierat dieceza și a efectuat vitizații canonice în 1741, 1743, 1747 și a intemeiat zece noi parohii: Mehadia, Vinga, Dognecea, Sântana, Cenad, Bulci/Țela, Sasca, Kudritz – azi in Serbia. În acest context a împărțit teritoriul diecezan în patru decanate, deoarece numprul parohiilor crescuse ușor. Pentru a asigura o stabilitate financiară episcopiei a depus eforturi și a obținut moșia Makó în 1742 pentru nevoile administrației diecezane, asigurandu-i astfel un venit sigur și creând locuri de muncă în Makó.
A avut în grijă și două parohii greco-catolice: Zăbrani și Timișoara-Fabric, el fiind cel care – se pare – a propus întemeierea unei episcopii greco-catolice la Lugoj cu 100 de ani înainte de a se întâmpla acest lucru, dovedind astfel o viziune organizatorică limpede în chestiuni canonice.
Tot episcopul Stanislávič fost acela care a întemeiat parohia Vinga în 1741 și s-a ocupat de dotarea ei, ulterior punând și piatra de temelie a primei biserici din localitate. Având rude în Vinga, s-a îngrijit și de situația lor, în anii ce au urmat exodului din Oltenia în Banat și a obținut privilegii pentru rudele sale, incusiv ridicarea în rang nobiliar.
O dată cu debutul colonizărilor tereziene, au sosit în Banat noi și noi familii germane, catolice, astfel că în acest context episcopul Stanislávič a (re)întemeiat parohia Cenad, în 1743, și s-a îngrijit de ridicarea unei biserici acolo, din ruinele medievale ale vechilor lăcașe de cult și din rămășițele vechilor reședințe episcopale.
A fost o fire relativ bolnăvicioasă, aflându-se de câteva ori în situații de pericol pentru viața sa, astfel că în anul 1750, după Sfintele Paști, a trecut la Domnul în ziua de 26 aprilie, șa vârsta de numai 56 de ani, fiind înmormantat în cripta Domului. Pe piatra sa de mormânt este scris cu multă umiliță, printre altele un „păcătos“…

Dr. Claudiu Călin, arhivist diecezan