În Austria s-a desfășurat o conferință de patru zile dedicată construirii sinodalității, în cadrul căreia au luat cuvântul și participanți maghiari, printre care și părintele Csaba Török. În cadrul unui interviu acordat pentru Radio Vatican, acesta și-a exprimat viziunea cu privire la cultura sinodală, schimbările culturale necesare pentru aceasta, precum și oportunitățile și provocările acestui proces.

Gudrun Sailer / Somogyi Viktória – Vatikán

În perioada 14–17 septembrie, în Centrul Diecezan de Formare Schloss Puchberg, situat în apropiere de Wels (Austria), s-a desfășurat conferința internațională cu tema „Construirea sinodalității în Europa: de la viziune la planul de acțiune”. S-au reunit aproape 180 de participanți din peste 30 de țări, printre care delegații a 28 de Conferințe Episcopale europene, 23 de episcopi și doi cardinali. Scopul a fost împărtășirea experiențelor și perspectivelor diverse ale Bisericilor locale europene și, pe baza acestora, elaborarea unui plan de acțiune pentru continuarea implementării sinodului la nivel mondial.
Conferința a fost organizată de Catedra de Sinodalitate din cadrul Universității Private Catolice din Linz (KU), în colaborare cu Grupul de Lucru pentru Sinodalitate în Europa, sub patronajul Consiliului Conferințelor Episcopale din Europa (CCEE). La această întâlnire au fost prezenți și participanți maghiari: Eminența Sa cardinalul László Német, arhiepiscop de Belgrad, părintele Csaba Török, paroh al Catedralei din Esztergom și profesor la Universitatea Catolică „Pázmány Péter” din Budapesta, precum și dr. Klára Csiszár, teolog, prorector al Universității Catolice din Linz și decan al Facultății de Teologie. Părintele Csaba Török a fost intervievat la fața locului de Gudrun Sailer, redactor în cadrul secției germane a Radio Vatican.

Ați considerat relațiile ca fiind inima sinodalității. Ce practici ecleziale trebuie să se schimbe pentru ca, pornind de la acestea, să se dezvolte o adevărată cultură sinodală, un anumit mod de a relaționa unii cu alții?

Când am început să discutăm la masa noastră, reprezentam întreaga Europă, din Ucraina până în Irlanda, și a fost uimitor să vedem că, pentru toată lumea, relațiile se aflau pe primul loc în ordinea priorităților. Și, cumva, omul înțelege că acesta este, probabil, un dar specific al credinței creștine și al existenței ecleziale, care devine tot mai important în zilele noastre. Credem în Preasfânta Treime, care este unitatea și legătura iubirii, relația de iubire între persoane, și astfel devenim și noi frați prin Botez. Tocmai de aceea, cred că trebuie să trecem de la ideea că Biserica este o instituție, o păstrătoare a tradițiilor sau un fel de tezaur – deși păstrăm multe valori –, la aceea că suntem, în primul rând, o comunitate de frați, umană și iubitoare. Pentru aceasta este într-adevăr nevoie să vedem întotdeauna mai întâi ceea ce ne unește: comunitatea, Botezul comun. Iar orice ne separă vine abia după aceea.

Faceți parte dintr-un grup teologic internațional care cercetează modul în care sinodalitatea se poate transforma dintr-un program într-o cultură. Cum vă dați seama că această schimbare culturală a început într-adevăr?

În rândul noilor generații, dimensiunea personală devine din ce în ce mai importantă: conversația personală, adresarea personală, însoțirea și grija personală. În parohie – fiindcă sunt și paroh –, nu cred că am vreo experiență în care să fi rezolvat lucrurile, ca să spun așa, în cerc larg. Este nevoie de timp personal, de discuții de la om la om. Și simt că acest lucru are o forță uimitoare în cazul tinerilor noștri. Dacă eu îndrăznesc să-mi pun viața în spatele fiecărui cuvânt pe care îl rostesc, și ei acceptă altfel ceea ce le spun. Această schimbare de cultură, în care dimensiunea personală și relațiile trec în prim-plan, reprezintă o provocare constantă și pentru mine. Însă cred că este o provocare benefică, deoarece tot ceea ce ne înconjoară se referă la relații. Doar că acestea sunt uneori destul de false sau virtuale. Eu cred în relația reală, în cea care există între noi, ca frați, în Biserică.

Unde vedeți în Ungaria cele mai mari oportunități și cea mai mare rezistență față de o astfel de schimbare culturală în numele sinodalității?

Probabil că una dintre marile noastre probleme în Ungaria este faptul că, în general, privim atât Biserica, cât și procesele sociale ca fiind dirijate de sus. Primim instrucțiunile și apoi facem ceea ce trebuie să facem. Fie că ne place, fie că nu, fie că ne plângem, fie că ne bucurăm, dar mergem mai departe. În ceea ce privește sinodalitatea, cred că marea oportunitate ar fi să conștientizăm că nu este vorba despre faptul că Papa ne aruncă un pachet de la Roma și ne spune „fă asta”. Sau că cineva din exterior ne dictează cum trebuie să trăim. Ci primim o invitație de a începe să discutăm unii cu alții, de a construi și de a aprofunda relații între noi, de a ne împărtăși gândurile. Și este foarte posibil ca, la final, sinodalitatea trăită în Ungaria să fie complet diferită de cea din altă parte a lumii. Însă va fi autentică și va fi a noastră. Așadar, poate că acesta este cel mai important lucru pe care îl putem înțelege și este o mare șansă: faptul că suntem participanți și actori activi, părți egale, că avem o voce, putem spune ceea ce gândim, iar în simfonia marii Biserici se regăsește și vocea noastră.

Sursa:  www.vaticannews.va/hu