Ce are în comun Capela Imperială (Kaiserkapelle) din biserica călugărilor capucini din Viena cu biserica din Carani (Merzydorf), în Banat? La prima vedere: nimic. Însă dacă ne îndreptăm atenția spre amenajarea interioară a acestor două spații sacre, descoperim o reprezentare rară și înduioșătoare a Fecioarei Maria: imaginea Maicii Domnului ca mamă care alăptează – tipul iconografic „Maria lactans“. Cele două înfățișări prezintă, chiar și la prima vedere, asemănări surprinzătoare, care cu greu pot fi întâmplătoare ori trecute cu vederea. După icoana de pelerinaj din Kaiserkapelle s-au mai realizat copii, dintre care unele au ajuns și pe teritoriul Ungariei și al Transilvaniei, astfel că nu este exclus ca măcar una să fi ajuns și până în Banat. Sau poate un artist din această regiune a realizat o copie a icoanei din Viena?

Reproduceri ale icoanei

O copie a icoanei din Capela Imperială, care însă s-a pierdut de-a lungul timpului, a fost păstrată în biserica parohială din Gaubitsch, aflată în Arhidieceza de Viena. Conform unei gravuri în cupru din secolul al XVIII-lea, realizată de J. C. Winkler, inscripția de sub imagine preciza: „S. MARIA, mângâietoarea celor întristați, venerată cu evlavie în biserica parohială din Gaubitsch“. (Sursa: sites.google.com).
Pe teritoriul Ungariei de astăzi, în Dieceza de Győr se află localitatea Vértessomló (în limba locuitorilor ei germani; Semmling), loc de pelerinaj, unde, conform site-ului https://bucsujaras.hu/vertessomlo/ se află o (altă) copie a icoanei din Viena: „În anul 1736, doamna Krisztina Julianna Fahrer a realizat o copie a icoanei Maicii Domnului care îl hrănește cu laptele ei pe Pruncul Isus, aflată în biserica capucinilor din Viena. Această copie a fost atinsă de pictura originală și ulterior dăruită capucinilor din Óvár (Mosonmagyaróvár/ Wieselburg-Ungarisch Altenburg/ Stari Grad). De acolo, părintele András a adus icoana la pustnicia din Vértessomló.“ Înainte de anul 1736, la marginea pădurii aflată în preajma localității se găsea o capelă ruinată, pe care „contele József Esterházy a mărit-o și a înzestrat-o cu un frumos sanctuar; iar Julianna Fahrer, soția evlavioasă a unui negustor vienez, a comandat pentru această capelă o copie a icoanei miraculoase a Maicii Domnului păstrată în biserica călugărilor capucini din Viena. La această icoană a început curând să sosească în pelerinaj în număr mare poporul din împrejurimi, astfel că localitatea a devenit loc de pelerinaj. În anul 1875, capela a fost transformată în biserică“ – relatează despre icoană și istoricul Samu Borovszky în lucrarea sa „Magyarország vármegyéi és városai – Komárom vármegye és Komárom Sz. Kir. Város“ (Comitatele și orașele Ungariei – Comitatul Komárom și Orașul Liber Regesc Komárom).
În lucrarea s-a intitulată Mária-tisztelet Erdélyben. Mária-ábrázolások az erdélyi templomokban (Cinstirea Mariei în Transilvania. Reprezentări ale Mariei în bisericile din Transilvania), lectorul universitar dr. Zsolt Kovács (Universitatea Babeș-Bolyai, catedra de Istoria Artei) menționează: „Icoana de origine romană Maria lactans – Maica Domnului care îl alăptează pe Prunc – din biserica capucinilor din Viena era venerată ca o variantă a invocației din Litania lauretană: „Mângâietoarea celor întristați“. Tipul iconografic al Mariei care alăptează o prezintă pe Maica Domnului ca izvor al vieții și al mântuirii. Pictura în ulei din biserica romano‑catolică din Ocna Sibiului, construită la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, a fost realizată, cel mai probabil, în a doua jumătate a secolului ca o copie a celei din Viena. Maria este reprezentată frontal, purtând o rochie roșie și un mantou verde, iar pe genunchii ei se află Pruncul Isus îmbrăcat în alb. Detaliile caracteristice sunt coroana de aur, ornamentată cu frunze, precum și dublul șirag de perle de la gulerul veșmântului, împodobit în centru cu o cruce de culoare roșie.“
Icoana din Carani este de o asemănare izbitoare: Maica Domnului înfățișată ca regină, dar totodată ca mamă care alăptează, îmbrăcată într-o rochie roșie cu dublu șirag de perle la guler și o cruce roșie, mantie albastră, și coroană de aur, ținându-l în brațe pe Pruncul Isus, îmbrăcat în tunică albă. Ca piesă valoroasă a Muzeului Diecezan din Timișoara, unde se află acum, icoana transmite generației de astăzi cinstirea mariană a epocii sale, iar totodată păstrează și amintirea călugărilor capucini vienezi.

Călugării capucini și cinstirea Maicii Domnului
Conform site-ului Ökumenisches Heiligenlexikon / Lexiconul Ecumenic al Sfinților, „capucinii – în latină Ordo Fratrum Minorum Capuccinorum OFMCap. – sunt o ramură autonomă a Ordinului Franciscan. Ei au apărut ca o mișcare de reformă și au fost recunoscuți în 1528 de Papa Clement al VII-lea, angajându-se la o formă și mai radicală de sărăcie. Una dintre direcțiile lor pastorale centrale este apostolatul profund apropiat de popor, care se manifesta mai ales prin predici de convertire aprinse și dramatice – de aici expresia «predică capucină». Popularitatea lor în rândul credincioșilor catolici se datorează în principal angajamentului lor față de săraci și față de cei aflați în suferință, față de persoanele fără adăpost și bolnavi.“ Cinstirea Sf. Fecioare Maria își are rădăcinile, de asemenea, în spiritualitatea Sf. Francisc de Assisi, care o numea pe Maica Domnului „fiică şi servitoare a preaînaltului şi supremului Rege, a Tatălui ceresc“, „în tine a fost și este toată plinătatea harului și tot binele“. Membrii ordinului capucin sunt prezenți și acum în lumea întreagă, atât în locuri de pelerinaj mariane – Altötting (Germania), Maria Fieberbründl (Stiria de Est), Zell am Harmersbach (Germania), Dublin (Irlanda), Loreto (Italia) –, cât și în slujirea misionară.

Capela Imperială din Viena

Întemeierea mănăstirii călugărilor capucini din Viena este strâns legată de istoria Austriei. Acești călugări au fost confesorii Casei Imperiale și sunt, până în prezent, „păzitorii“ Criptei Capucinilor, unde sunt înmormântați 12 împărați, 19 împărătese și numeroși alți membri ai familiei de Habsburg, respectiv Habsburg‑Lorena. Piatra de temelie a mănăstirii și bisericii capucinilor din Viena a fost pusă în anul 1622. Din cauza contextului politic, sfințirea bisericii s-a realizat în două etape: altarele și capela laterală în 1627, întreaga biserică abia în 1632. (cf. www.erzdioezese-wien.at).
Paul Harrer-Lucienfeld, cercetător din Austria, în lucrarea sa intitulată: „Wien, seine Häuser, Menschen und Kultur“ (vol. 6, prima parte, 1956) scrie: „Interiorul bisericii ni se prezintă ca o navă unică, cu boltă semicilindrică, cor drept și câte o capelă laterală. Conform prescripțiilor ordinului, este păstrat într‑o formă simplă; doar capela din stânga, așa‑numita Capelă Imperială, prezintă o ornamentație mai bogată. Ea este singurul exemplu păstrat de veritabilă Renaștere italiană la Viena. Împărăteasa Anna, în anul 1618, chiar înainte de deces, a dispus prin testament: «Asigur pentru construirea unei capele și a unui altar acolo, împreună cu locul de înmormântare, 12.000 florini (10.800 florini fuseseră deja donați de împărăteasă pentru construirea bisericii) și toate relicvele mele sfinte, primite și dăruite din diferite locuri, pentru împodobirea capelei și a altarului menționat, așa cum va rândui Maiestatea Sa Imperială, iubitul meu soț. Acestea trebuie să fie întotdeauna păstrate și îngrijite cu atenție.»
În anul 1628, curtea a aprobat 1000 florini «pentru meșterii care lucrau la Capela Imperială». În 1631 au fost acordați din nou 2000 florini. În 1632 a avut loc sfințirea capelei. Ea este legată de nava bisericii printr‑o arcadă înaltă, deasupra căreia se află un mare cartuș ornamentat în stil „Knorpelwerk“, cu o inscripție latină referitoare la întemeiere. Altarul, realizat inițial de sculptorul curții Hanns Frech, a fost instalat la 23 iulie 1632. Altarul actual din marmură, deja cu trăsături clasicizante, având icoana „Maria, Mângâietoarea celor întristați“, încadrată într‑o bogată montură de argint, datează din anul 1751. Se presupune că a fost proiectat de Jean Nicolas Jadot de Ville Lassy, care în aceeași perioadă a construit cripta Mariei Terezia.
Icoana adusă la Viena de către călugărul capucin Josef Anton din Trivigliano a fost un dar pentru familia imperială. Legenda legată de această icoană este consemnată în Realis, Curiositäten und Memorabilienlexikon von Wien (I, 379, p. 16f.). La dorința împărătesei Elisabeta Cristina, icoana a fost așezată mai întâi pe altarul principal, dar apoi a fost mutată în Capela Imperială. Împărăteasa Maria Terezia a vizitat frecvent capela, unde primea și Sfânta Împărtășanie.“

Madonna di San Guglielmo – Model al icoanei din Viena?
Istoricul de artă austriac Hans H. Aurenhammer în volumul intitulat „Die Mariengnadenbilder Wiens und Niederösterreichs in der Barockzeit“ afirmă, că icoana din Capela Imperială din Viena ar fi de fapt o copie a icoanei „Madonna di San Guglielmo“, păstrată în mănăstirea benedictină Montevergine, Italia.
„Aflată în Montevergine, mănăstire benedictină, Coretto di Notte, icoana este realizată în tehnica tempera pe lemn, 231 × 99 cm, grav deteriorată, fundalul de aur restaurat, chipul Madonei parțial repictat. Lucrare din sudul Italiei, din anii 1270–1280. Iconografie și tipologie: Imaginea este, din punct de vedere iconografic, o Galaktotrophusa (Fecioara care alăptează), într-o formă de reprezentare remarcabil de arhaică. Maica Domnului este reprezentată frontal, ținând Pruncul cu mâna stângă sau dreaptă, în timp ce acesta, aproape vertical — susținut de cealaltă mână a mamei — se apropie de sânul dezgolit“ – scrie autorul, care menționează că icoana din biserica capucinilor, Capela Imperială ar fi, „o copie de la începutul secolului al XVIII-lea a unei imagini de amintire de pelerinaj, o «copie pictată pe hârtie» a Madonei lui San Guglielmo. Deși într-o sursă literară puțin ulterioară (1) se indică icoana din Vallabona, în Dieceza de Sabina, ca model direct pentru imaginea vieneză, trebuie să revenim la Madona lui San Guglielmo, deoarece aceasta reprezintă, în mod evident, și tipul originar pentru imaginea din Vallabona — dacă aceasta există cu adevărat, căci nu a putut fi identificată în literatura de specialitate. Existența sa ar putea totuși explica anumite modificări ale imaginii vieneze față de tipul original. Asemănarea dintre imaginea din Viena și „Madona lui San Guglielmo“ constă mai ales în ținuta generală a Maicii Domnului, care, în forma sa severă, era neobișnuită atât în epoca apariției imaginii vieneze, cât și anterior, în reprezentările de tip Madonna lactans. Această asemănare se extinde chiar și asupra formei coroanei Maicii Domnului, care pare să fi fost înțeleasă greșit de către cel care a realizat copia. Spre deosebire de icoana miraculoasă din Montevergine, gradul de umanizare se manifestă în comportamentul copilului. Acesta nu doar stă întins, ci chiar se agață de sânul matern — trăsături care, potrivit lui Lasareff, sunt specifice artei din Trecento și din perioada următoare. Însă, întrucât nu se poate identifica o icoană a Fecioarei Maria de acest tip, care să modifice tiparul «Madonna di San Guglielmo», trebuie să se presupună că fie artistul care a copiat, a efectuat această modificare, fie icoana miraculoasă din Vallabona, care nu a putut fi identificată până în prezent, completează, ca element intermediar, seria Montevergine-Viena, Biserica Capucinilor. Conform „Raportului temeinic și veridic“ (1), părintele capucin Joseph Antonius din Trivigliano a găsit, în timpul unei misiuni în zona Bari, o copie pe hârtie — o imagine de amintire de pelerinaj — a icoanei din Vallabona, în Dieceza de Sabina, pe care a venerat-o profund. Ca misionar apostolic, în anul 1727, a adus imaginea găsită împreună cu o copie realizată între timp, la Viena. Prima imagine a fost dăruită împăratului Carol al VI-lea, care o venera personal și a transmis-o Mariei Terezia, aceasta din urmă păstrând-o în dormitorul ei pentru venerare. Această imagine este astăzi pierdută. Ca proprietate a împărătesei Elisabeta Christina, copia a ajuns mai întâi temporar, apoi definitiv, la călugării capucini, care au expus-o în același an, 1727, în capela imperială, pentru a fi venerată. [(1) „Gründlicher und wahrhafter Bericht von dem wunderbaren Ursprung des marianischen Gnadenbildes unter dem Titel: Trösterin der Betrübten in der Kirche der P. P. Kapuziner … Wien 1777].“

Carani – în lumina datelor istorice

„Comuna Mercydorf, care astăzi se numește oficial Carani, se află la 20 km nord de Timișoara și a fost întemeiată în anul 1734, fiind denumită după primul guvernator al Banatului: contele Claudius Florimund de Mercy. Primii coloniști din sat au fost italieni și francezi. Primii coloniști germani au sosit în 1764, după Războiul de Șapte Ani, epidemia de ciumă și malarie, la chemarea Mariei Terezia. Colonizarea germană propriu‑zisă a comunității noastre a avut loc în 1765. Astfel, au apărut multe case noi de coloniști. În anii 1768/69 a avut loc o ultimă mare imigrație din Alsacia‑Lorena, Luxemburg și Trier. Din cauza împrejurărilor celui de‑al Doilea Război Mondial a început deja emigrarea populației germane, care s‑a intensificat de‑a lungul anilor și s‑a încheiat după Revoluția din 1989“ – afirmă pe site-ul lor Heimatortsgemeinschaft Mercydorf.
În volumul lui Samu Borovszky: Magyarország vármegyéi és városai, citat mai sus, pentru localitatea Carani, situată în Comitatul Timiș, se găsesc următoarele: „În registrul fiscal din anul 1717 găsim o localitate numită Kayragn în districtul Timișoara, unde existau atunci 16 case. Aceasta pare să fie identică cu „Pusta Karan“ (Karan‑puszta), menționată pe harta realizată între 1723–1725 de către contele Mercy. Aici generalul Engelshofen a colonizat italieni și spanioli, iar noua localitate a fost numită Mercydorf, după contele Claudius Florimund de Mercy. Dar nici spaniolii, nici italienii nu au reușit să se obișnuiască cu clima de aici și astfel au dispărut curând; puținele familii italiene care au rămas s‑au contopit în timp cu germanii, care s‑au stabilit aici în anii 1764–1765. Pe harta oficială din anul 1761 localitatea apare sub denumirea de Karan oder Mercydorf. Vechea biserică romano‑catolică a fost construită în anul 1735, iar cea actuală în 1788. Comuna a fost lovită de multe nenorociri. În anul 1738 a fost devastată de ciumă; în 1823 o furtună a distrus întreaga recoltă; în 1829 o vijelie de zăpadă a nimicit întregul efectiv de animale de pe pășune; în 1863 a fost foamete, iar în 1869 un mare incendiu a făcut ravagii.“ Unul dintre primii parohi, italianul Carlo Tazzoli, a devenit canonic al Catedralei (Domului) din Timișoara, unde a decedat în 1751. El a fost primul cleric înmormântat în cripta Domului, mormântul său fiind păstrat până în ziua de azi.

Icoana din Carani – găsită pe câmp

În lucrarea sa amplă despre istoria Diecezei de Cenad și de Timișoara, intitulată Erbe und Auftrag, volumul I,2 a, capitolul 3, E.S. Martin Roos, episcop emerit de Timișoara scrie: „O reprezentare rar întâlnită în ținuturile noastre este cea a Maicii Domnului ca mamă care alăptează – „Maria lactans“, cum o numesc specialiștii. Cu toate acestea, este un moment profund emoționant, care ne arată o imagine a grijii, hrănirii, susținerii și protejării vieții – o grijă de care fiecare om a avut nevoie la începutul existenței sale pământești. Omul revine mereu cu drag la acest izvor ocrotitor al maternității – amintindu-și cu recunoștință și meditând în rugăciune. Maria cu Pruncul este, în același timp, simbol și realitate. Originea acestui tip de reprezentare a Maicii Domnului se află în Egipt, unde era foarte îndrăgită, iar cele mai vechi exemple datează din secolele V–VI d. Chr. După perioada iconoclastă, această imagine s-a răspândit și în Imperiul Bizantin, unde este cunoscută sub numele de „Galaktotrophusa“. Urmele ei pot fi identificate și în arta europeană a secolelor XIV–XV. Despre perioada apariției și originea acestei reprezentări se cunosc puține lucruri. Inițial, se afla în biserica parohială din Carani / Merzydorf, fiind încadrată într-o ramă metalică, împodobită cu coroană și raze. În tradiția populară era considerată o imagine de har, pe care pelerinii o purtau cu ei în timpul pelerinajului la Maria Radna. Așezată într-o cutie de lemn și înconjurată de o panglică lată, fină, din filigran și mărgele, imaginea o înfățișează pe Maica Domnului pe un tron, ținându-l pe Pruncul Isus în brațe și oferindu-i sânul matern. Potrivit monografiei localității Carani, se spune că ar fi fost găsită pe câmp. În registrul de inventar din anul 1770 se găsește următoarea mențiune (tradusă, n.red.): «1 Imagine a Mariei cu ramă și sticlă, în care se află 4 șnururi obișnuite, perle albe, precum și o mantie albastră din mătase cu bordură argintie.» Aceasta nu poate face referire decât la imaginea noastră, deoarece nu este menționată nicio altă reprezentare a Mariei în acel loc. Însă deja în 1768, în cel mai vechi registru de inventar al bisericii din Carani, se consemnează, fără descrierea imaginii: «Daruri oferite Maicii Domnului: 1 inimă de argint, 1 ducat de Kremnica, 1 inel de argint, 2 piese suplimentare de mărimea unui gulden, 1 reprezentare înrămată a Sfântului Ioan Nepomuk.» Luând în considerare aceste indicii, despre imaginea noastră se pot afirma următoarele: cel târziu în anul 1768 ea se afla deja în biserica parohială din Carani și era venerată ca imagine de har. Este evident încă la prima vedere că această reprezentare are o semnificație deosebită pentru regiunea noastră — o constatare care este izvor de bucurie. Cu atât mai mult cu cât, doi ani mai târziu, în registrul de inventar se poate citi următoarea mențiune: «1 inimă de argint la Maica Domnului, 2 ducați de Kremnica, 5 taleri imperiali, 2 guldeni imperiali, 1 piesă de argint venețiană, 16 cruciulițe de argint, 2 inele de argint, 1 piatră verde (malachit?) montată în argint, 3 sfanți la Maica Domnului.» Se pare că venerarea imaginii de har crescuse între timp.“

x x x

Prin raritatea sa, icoana „Maria lactans“ din Carani nu este doar comoara comunității locale, ci și un reper deosebit pentru întreaga regiune. Acest tip iconografic, care reprezintă una dintre cele mai sensibile și mai umane forme ale cinstirii Mariei, creează o punte între Viena, Montevergine și Banat. Păstrarea și transmiterea sa nu înseamnă doar respectul față de trecut, ci și întărirea identității comunitare și a credinței, izvor de putere pentru generațiile viitoare. Mijlocirea Mariei să fie întotdeauna mângâiere pentru noi.

Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara

Foto: Biroul de Presă al Episcopiei de Timișoara; Arhiva Episcopiei de Timișoara; dr. Zoltán Eperjesi