În zilele de 1 și 2 mai 2026 Excelența Sa Msgr. Edgar Peña Parra, Arhiepiscop titular de Telepte, Nunţiu Apostolic în Italia și în Republica San Marino, a efectuat o vizită în Dieceza de Timişoara.
În prima zi a vizitei, vineri, 1 mai 2026 Msgr. Edgar Peña Parra a celebrat la ora 18.30 Sf. Liturghie în Domul Sf. Gheorghe, Catedrala romano-catolică din Timișoara, împreună cu E.S. Iosif Csaba Pál, episcop diecezan de Timișoara și E.S. Martin Roos, episop emerit de Timișoara. La această Sfântă Liturghie au participat și cei 31 de studenți la Teologie, care se pregătesc pentru slujirea sacerdotală la Seminarul Teologic Romano-Catolic din Alba Iulia, care au sosit în Dieceza de Timișoara însoțiți de superiorii lor, (rector, vicerector, spiritual și prefect).
În continuare redăm omilia Excelenței Sale Msgr. Edgar Peña Parra rostită în Domul Sf. Gheorghe.

Iubiți frați și surori,
Lăudat să fie Isus Cristos!

Sunt bucuros să prezidez această Euharistie în Domul Sfântul Gheorghe. Mă aflu aici ca pelerin, între zidurile sale pătrunse de credință și marcate de o istorie atât de bogată în sfințenie. Este pentru prima dată când vizitez Dieceza de Timișoara, moștenitoarea istoricei Dieceze de Cenad, care se pregătește să celebreze, în anul 2030, mileniul întemeierii sale. Catedrala este semnul vizibil al unității Bisericii diecezane, care se adună în jurul păstorului ei, episcopul, succesor al Apostolilor.
Cu această fericită ocazie, doresc să adresez un salut plin de respect și să exprim profunda mea recunoștință Episcopului diecezei, Excelența Sa Mons. József Csaba Pál, care, cu aleasă bunăvoință frățească, m-a invitat să fiu astăzi prezent aici. În comuniune cu Preasfinția Sa, salut cu deosebită cordialitate pe Excelența Sa Mons. Martin Roos, Episcop emerit de Timișoara, care, timp de nu mai puțin de nouăsprezece ani, a slujit cu fidelitate această circumscripție ecleziastică.
Îmi extind salutul și urările mele către voi toți, credincioși și preoți ai Diecezei, și, în mod deosebit, către seminariștii Seminarului din Alba Iulia, împreună cu formatorii lor, care îi însoțesc pe drumul vocației. În timp ce ne adunăm în acest loc, îmi îndrept gândul cu recunoștință către Monseniorul Zoltán, care mi-a fost colaborator în Secția pentru Afaceri Generale a Secretariatului de Stat, pe când îndeplineam funcția de Substitut.
Acum, slujindu-L pe Domnul ca Nunțiu Apostolic, desprind din acest nume sensul prezenței mele în mijlocul vostru: vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este o vestire pe care o împărtășim în iubirea pentru Isus Cristos, pe care îl recunoaștem, în credință, drept Dumnezeul cel viu, fratele și Răscumpărătorul nostru.
Evanghelia de astăzi ne pune în fața unei forme de cunoaștere care nu se deschide iubirii, ci se închide în suspiciune. În sinagoga din Nazaret, în fața înțelepciunii lui Isus, se ivește o întrebare: „Oare nu este Acesta fiul tâmplarului?” (Mt 13,55). Este o întrebare care exprimă un adevăr, dar nu întregul adevăr. Este o cunoaștere limitată, lipsită de profunzime, care nu trece dincolo de aparențe. Și astfel se întâmplă că, „nu a făcut acolo multe minuni, din cauza necredinței lor.” (Mt 13,58).
Aici se dezvăluie un paradox: tocmai cei care sunt mai apropiați de Isus întâmpină dificultăți în a-L recunoaște. Familiaritatea, rutina, devin un obstacol. Se strecoară riscul de a crede că Îl cunoaștem deja pe Dumnezeu și de a nu ne mai lăsa surprinși de prezența Sa. Și noi putem cădea în această ispită, trăind credința ca pe o obișnuință, fără a ne mai uimi. Însă, atunci când inima se închide în fața lucrărilor lui Dumnezeu, minunile Sale nu mai găsesc loc în viața noastră.
Și totuși, tocmai această limită umană devine un apel la convertirea privirii. Domnul nu obosește niciodată să treacă prin viața noastră, să bată cu discreție la ușa inimii noastre și să ne ofere mereu o nouă posibilitate de a-L recunoaște. Fiecare zi poate deveni un nou „Nazaret”, chemându-ne să ieșim din închiderile noastre și să ne deschidem noutății lui Dumnezeu.
Întâmplările din Nazaret ne avertizează tocmai asupra acestui lucru: asupra obișnuinței care stinge uimirea. Domnul ne invită să ne înnoim privirea și să recunoaștem prezența Sa în țesătura cotidiană a vieții, în persoanele și situațiile pe care, prea ușor, le considerăm banale. De aceea să ne înălțăm rugăciunea: să cerem o inimă simplă, deschisă uimirii, docilă în ascultare, gata să recunoască glasul lui Dumnezeu chiar și atunci când răsună prin ceea ce ne este familiar. Astfel, viața noastră va deveni un spațiu în care El va putea săvârși din nou minunile Sale.
Pe acest drum ne însoțește figura Sfântului Iosif, pe care astăzi îl cinstim ca „Muncitorul”: om drept, cu inimă simplă și deschisă, capabil să-L recunoască pe Dumnezeu în viața de zi cu zi. În el contemplăm măreția discretă a celui care știe să descopere divinul în lucrurile mărunte și să păstreze, în tăcerea lucrătoare, prezența lui Dumnezeu.
Sfântul Iosif ne învață și despre valoarea timpului trăit în fidelitate. Viața lui nu este marcată de evenimente răsunătoare, ci de o disponibilitate continuă față de voința lui Dumnezeu. Tocmai în perseverența de fiecare zi, el devine colaborator al planului divin. Astfel, și noi suntem chemați să descoperim că sfințenia nu se construiește doar în momentele extraordinare, ci în fidelitatea smerită și statornică față de lucrurile mici.

Dragi confrați în preoție, cuvântul Apostolului ne îndeamnă cu putere: „Slujiți-i lui Cristos Domnul” (Col 3,24). În acest cuvânt se află centrul slujirii noastre preoțești. Asemenea Sfântului Iosif, suntem chemați să-L căutăm pe Domnul și să-L slujim cu fidelitate. Fie ca iubirea să fie legătura întregii noastre acțiuni pastorale, pacea lui Cristos criteriul alegerilor noastre, iar recunoștința suflul slujirii noastre.
Sfântul Ioan Paul al II-lea exprimă acest adevăr cu profunzime: „Prin munca sa în atelier, unde își exercita meseria alături de Isus, Iosif a apropiat munca omenească de misterul Răscumpărării” (Exortația apostolică Redemptoris custos, 22). Și slujirea noastră este chemată la aceasta: să facă vizibilă mântuirea în viața concretă a oamenilor, printr-un serviciu smerit, fidel, adesea ascuns. Să ne lăsăm modelați de Dumnezeu în viața de zi cu zi, pentru ca lucrarea noastră să devină transparența prezenței Sale.

Dragi seminariști, vouă vi se adresează în mod deosebit Cuvântul: „În inimile voastre să domnească pacea lui Cristos. Fiți recunoscători!” (Col 3,15). Pacea și recunoștința se nasc dintr-o inimă care se lasă formată. Așa a fost pentru Sfântul Iosif, în simplitatea Nazaretului. Și pentru voi, timpul formării este deja un timp de transformare: un drum de parcurs cu dăruire și recunoștință. Fiți recunoscători pentru vocația primită, pentru drumul pe care îl parcurgeți, pentru bucurii și chiar pentru încercări. Nu uitați: o inimă recunoscătoare este o inimă liberă, capabilă să crească și să se dăruiască.

 
Dragi credincioși, și vouă vă este adresat un cuvânt de îndrumare și de speranță: „Mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragoste, căci ea este legătura desăvârșirii” (Col 3,14). Viața voastră de fiecare zi – munca, familia, relațiile – este locul în care Evanghelia devine trup. Acolo Dumnezeu lucrează, transformă și sfințește, așa cum s-a întâmplat în viața înaintașilor voștri de-a lungul istoriei milenare de creștinism a acestor ținuturi.
Papa Francisc ne oferă o cheie prețioasă pentru a înțelege sensul acțiunii noastre de fiecare zi: „Munca devine participare la însăși opera mântuirii” (Scrisoarea apostolică Patris corde, 6). Aceasta înseamnă că munca voastră nu este niciodată zadarnică: chiar și atunci când este obositoare, umilă sau ascunsă, ea contribuie la bine, zidește comuniunea, susține viața familiei și deschide orizonturi de speranță. Tocmai în acest adevăr își are rădăcinile speranța creștină: în certitudinea că nimic din ceea ce este trăit cu iubire nu se pierde înaintea lui Dumnezeu și că fiecare gest împlinit în Domnul poartă în sine o valoare care depășește limitele timpul.
Totuși, nu lipsesc momentele în care oboseala vieții de zi cu zi îngreunează  inima și tulbură privirea. În astfel de împrejurări, suntem chemați să reînnoim memoria credinței: Dumnezeu nu este absent, ci lucrează în mod tăcut și discret, așa cum s-a întâmplat la Nazaret. Atunci credința ne susține și ne călăuzește: ne învață să ne încredem chiar și atunci când nu vedem, să perseverăm chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin, în certitudinea că Domnul însoțește și sprijină fiecare pas al drumului nostru.

Preaiubiților, Evanghelia ne amintește că, atunci când inima se închide, minunile nu se mai împlinesc; dar când se deschide, Dumnezeu poate lucra. Așa vedem și în viața Sfântului Iosif: nu în gesturi extraordinare în văzul lumii, ci în fidelitatea tăcută, în munca de fiecare zi, în prezența discretă. Tocmai acolo Dumnezeu și-a împlinit lucrarea. Și la fel dorește să facă și cu noi. În simplitatea vieții noastre, în realitățile de zi cu zi, în muncă și în relații, Dumnezeu continuă să acționeze. Să ne deschidem, așadar, cu încredere inimile și vom vedea că Domnul, și astăzi, își împlinește minunile.
Păstrând în inimă cuvintele Sale, vă încredințez pe toți – episcopi, confrați, seminariști și credincioși ai Diecezei – ocrotirii materne a Mariei de la Radna. Prin mijlocirea Sfântului Gerard de Sagredo, patronul vostru, Domnul să binecuvânteze aceste ținuturi! Amin.